Ultimul film vazut

Ultima carte citita

Noaptea groazei - Halloween

Pe 31 octombrie, când începe să se facă întuneric şi vălul nopţii se aşterne asupra pământului, se trezesc la viaţă şi încep să bântuie drumurile şi casele, strigoii şi vârcolacii, diavolii şi demonii, scheletele, vrăjitoarele, lilieci uriaşi şi creaturi de coşmar.
Brrr...să îngheţi de frică în asemenea tovărăşie...ca într-un film de oroare şi groază...
Cei slabi cu duhul şi cu probleme cardiace sunt sfătuiţi să se încuie bine în case, să nu deschidă nimănui şi să aprindă lumânarea de Paşte.

Am glumit, nu, nu vă speriaţi, e doar noaptea de Halloween, o deosebit de colorată serbare-carnaval, prilej de distracţie şi petrecere aşteptat cu nerăbdare mai ales de către copii şi tineret. Serbarea Halloweenului are o amploare deosebită în primul rând în America, apoi Marea Britanie iar în ultima vreme a fost adoptată şi pe continentul european. Deosebit de pitoreasca, colorata, sgomotoasa şi vesela serbare-carnaval îşi are originea în Irlanda, înaintea erei noastre, în ritualurile celţilor. Asupra semnificaţiei exacte părerile cercetătorilor sunt împărţite. Una dintre variante este că la 1 noembrie preoţii druizi serbau Samhain sau Samain – ceremonie dedicată sufletelor morţilor. Şi pentru că această dată coincidea cu încheierea anului, se credea că atunci legătura dintre cer şi pământ era foarte puternică, deci sufletele celor morţi se puteau întoarce la lăcaşurile vieţii. Pentru că nu se putea ştii dacă sunt binevoitoare sau nu, oamenii se apărau oferindu-le anumite jertfe şi ofrande O altă explicaţie ar fi fost că preoţii druizi încercau să liniştească pe stăpânul morţii Samhain care în această noapte îşi recruta noi suflete. Alţi cercetători au emis teoria că Samhain ar fi fost un cult dedicat zeului soare Lugh, ca mulţumire pentru recolta bogată, deci o serbare a recoltei.

O altă versiune ar fi că pe 31 octombrie era serbat zeul adâncurilor Crom Cruaich căruia trebuia să i se aducă jertfă copiii născuţi în această zi, pentru ca în anul următor să nu mai dorească alte ofrande omeneşti. Şi în sfârşit, ultima explicaţie ar fi fost că pe 31 octombrie – cumpăna dintre vară şi iarnă, dintre vechiul şi noul an celtic, duhurile morţilor bântuiau pe pământ căutând să intre în corpurile oamenilor pe care le luau în stăpânire în anul care urma. Pentru a se apăra, oamenii se îmbrăcau aşa încât să arate cât mai înspământător, să sperie duhurile şi să le pună pe fugă. Tradiţia mai era ca preoţii druizi să meargă din casă în casă şi să strângă ofrande. Cei darnici erau binecuvântaţi, cei zgârciţi erau blestemaţi să aibă în anul următor o recoltă proastă.În urmă cu aproximativ 1200 de ani, în încercarea de a eradica complet serbările păgâne şi a-i încreştina pe bretoni, irlandezi, englezi şi alte popoare de origine celtă, papa Gregor IV a decretat în anul 835, ziua de 1 noembrie ca sărbătoare religioasă închinată sufletelor martirilor credinţei – Ziua tuturor sfinţilor ( aproape două secole mai târziu, în anul 1006 papa Johannes XVIII a decretat ziua de 2 noiembrie - Ziua morţilor) dar, cum s-a întâmplat în toate aceste cazuri, tradiţia păgână era atât de înrădăcinată în conştiinţa oamenilor încât nu a putut fi distrusă ci s-a format un compromis, o sărbătoare creştină grefată pe ancestralul cult al strămoşilor.În Marea Britanie serbarea s-a numit All Saints Day sau All Hallows Day, iar seara dinnaintea ei All Hallows Evening. În timp, prin prescurtare a devenit Hallows' E'en şi de aici Halloween, aşa cum este cunoscută acum.Cu toată autoritatea religiei creştine tradiţia serbării păgâne s-a păstrat şi în sec. XIX şi odată cu emigrarea scoţienilor şi irlandezilor în America, a devenit aici una dintre cele mai populare şi tradiţionale sărbători ale anului, de o amploare asemănătoare cu tradiţionalele carnavaluri din Rio de Janeiro, din Caraibe sau din Veneţia, dar cu durata strictă de o singură noapte. În jurul anului 1900, noaptea de Halloween era în New York într-adevăr o adevărată noapte a groazei, a distrugerii, în care erau distruse magazine şi erau răniţi oameni şi animale, o adevărată „ noapte a Valpurgiei”. În timp însă „elanul” participanţilor a fost temperat de către poliţie.

Pretutindeni în parcuri sunt aprinse focuri uriaşe în jurul cărora oamenii, purtând măşti şi costume groteşti, dansează pentru a îmblânzi astfel vrăjitoarele şi demonii care se crede că în noaptea aceasta bântuie prin lume. Pentru a le îmbuna şi a le face binevoitoare, se pun pe pragurile uşilor şi geamurilor sau pe masa din bucătărie farfurii cu lapte, ca ofrandă adusă spiritelor morţilor.Şi nu numai atât, dar chiar şi casele sunt decorate ca pentru un party al groazei, lilieci şi şobolani uriaşi, diavoli, schelete, cranii însângerate, Dracula – cel mai popular personaj român, fantome, monştrii înspăimântători, mâţe negre şi câte şi mai câte orori şocante se întrec să facă atmosfera cât mai înfiorătoare. Nici o problemă cu procurarea rechizitelor, în fiecare an comerţul branşei înregistrează o adevărată explozie a cifrei de afaceri, de altfel acest „argument financiar” este cel care a determinat expansiunea serbării, a cărei origine şi semnificaţie sunt practic necunoscute de marea majoritate a participanţilor. Dar ce contează, principalul este că există un prilej de petrecere, căci – parafrazându-l pe Democrit, „Viaţa fără petreceri este ca drumul lung fără popasuri”.Pentru ca întreaga atmosferă să fie adecvată, în seara de Halloween se bea „Bloody Mary” – de fapt suc de roşii, se mănâncă macaroane însângerate...tot cu bulion. Multă risipă de imaginaţie, dar şi multă bucurie. Evident, atunci când nu degenerează în acte de vandalism.

Ce este interesant, această noapte a „morţilor vii”- cum mai este denumită, care şi-a păstrat neschimbată semnificaţia şi tradiţia, a depăşit spaţiul american şi a revenit la locurile de obârşie ca un produs de import, fiind sărbătorită nu numai în spaţiul anglo-saxon dar şi în alte ţări ale Europei, nu însă atât de spectaculos.În Austria serbarea Halloween este cunoscută de câteva decenii, mai ales în districtul Burgenland – unde locuiesc cele mai multe familii ale emigranţilor în America. În Tirol, serbarea a pătruns în jurul anului 1990, apoi treptat în celelalte judeţe-districturi, serbându-se azi în toată ţara. În Viena a început să fie serbat în 1995, când proprietarii de mici buticuri în care se vindeau „recuzitele groazei” au răspândit fluturaşi pe care scria:”Hallo Wien, Halloween”. Prima manifestare de amploare a avut loc în „oraşul vechi”, în vestita zonă intitulată Bermuda- Dreieck, lângă cea mai veche biserică vieneză – Ruprechtskirche, unde şi acum serbarea are o amploare deosebită.Ca emblemă a serbării, pentru a înspăimânta şi a pune pe fugă duhurile rele, diavolii,demonii şi alte forţe malefice, peste tot, la porţile caselor, pe garduri, sau legaţi în vârful prăjinilor şi purtaţi de copii pe străzi, sunt puşi bostani ciopliţi în formă de mască, cu ochi, nas şi gură rânjită, scobiţi de conţinut, în locul căruia este aprinsă o lumânare.

Ei sunt denumiţi Jack-o'Lantern şi evident că numele şi tradiţia sunt legate de nişte legende. Bunăoară, într-una dintre ele se spune că Jack - un fierar vestit, dar şi un beţivan de mare clasă, ar fi făcut pariu cu diavolul că va face cea mai bună potcoavă din lume. Şi de va reuşi diavolul s-ar fi legat să nu-i ia sufletul în iad. Într-o altă versiune Jack s-ar fi războit cu diavolul pe care l-a legat de un copac, pe care a încrustat semnul crucii. În ambele variante într-o zi muri Jack şi bătând el la porţile raiului, Sf. Petru l-a alungat pentru viaţa de beţiv pe care a dus-o. Atunci, a bătut la porţile iadului, să-şi găsească un adăpost, dar diavolul văzându-l s-a speriat de moarte, i-a pus în mână un tăciune aprins din focul osândei şi a închis degrabă, nu cumva să intre. Iar Jack, ce să facă? A pus tăciunele într-o sfeclă, sau ceapă – nu se ştie precis şi de atunci în noaptea morţilor vii, hălăduie prin lume, iar demonii şi diavolii se sperie când îl văd şi fug pe pustii. Americanii au considerat aceste legume neinteresante aşa că le-au înlocuit cu dovleacul care se preta mult mai bine la rolul de lanternă. Iată, întâlnim şi sub această formă populara temă abordată în poveştile şi legendele tuturor popoarelor – lupta omului cu diavolul, a binelui cu răul, a luminii cu întunericul şi evident, veşnic sperata victorie a binelui...chiar dacă cel mai ades viaţa se desfăşoară după alt scenariu...De ce dovleci? Doar forma lor este de vină? Greu de spus exact, ceea ce se ştie cu siguranţă este că dovleacului încă din antichitate i s-au atribuit semnificaţii deosebite. În vechiul Egipt el era venerat fiind considerat întruchiparea terestră a zeiţei Kolokassia. Cultul dovleacului este cunoscut în Africa, China şi Japonia. La chinezi el este simbol al abundenţei, fertilităţii(datorită mulţimii sâmburilor) regenerării şi imortalităţii. Mitologia sau legenda spune că strămoşul mitic al chinezilor Panku, ar fi scăpat cu viaţa din potopul mitic stând într-un dovleac. În alte legende se spune că Pangu ar fi fost un dovleac. În ceremonia nupţială, mirilor li se dădea vinul ritual din două jumătăţi de tigvă de dovleac, pentru a avea o viaţă bogată şi mulţi urmaşi ( evident aceasta înainte de revoluţia chineză şi legea planificării natalităţii).

La intrarea în lojile societăţilor secrete sunt puşi dovleci deoarece se crede că : „ sunt un semn al regenerării spirituale, al accesului spre lăcaşul nemuririi”.(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dictionnaire des symboles)În Laos legenda spune că oamenii s-ar fi născut din dovlecii crescuţi pe vrejul Axului Lumii. La unele popoare africane, dovleacul simbolizează uterul femeii. În aria Balcanică tigva este legată de cultul morţilor. În Serbia se umple cu apă şi se sparge la scoaterea mortului din casă, sau se pune în sicriu plină cu apă sau vin. În obiceiurile româneşti de tip calendaristic dovleacul este asociat cultului strămoşilor, majoritatea mâncărurilor rituale din perioada posturilor şi zilelor de pomenire a morţilor sunt făcute din dovleac. În aria daco-română el este şi un simbol al abundenţei, astfel în nordul Moldovei s-a mai păstrat obiceiul ca de Anul Nou copiii să colinde cu o tigvă umplută cu seminţe de dovleac, pe care să le arunce peste casă şi să ureze rod bogat ( E. Bernea – Poezii populare în lumina etnografiei).Dovleacul este considerat şi obiect apotropaic. Astfel mai există la sate obiceiul de a se planta dovleci în jurul casei, deoarece se consideră că vrejul său se înlănţuie precum şarpele mitic, apărând casa de forţele malefice. În basmele româneşti vrejul care se înalţă pe un stâlp sau un pom este considerat un Axis mundi, o scară mitică pe care eroii basmelor comunică cu cerul sau pământul. De asemenea se întâlneşte frecvent tema naşterii miraculoase a unui erou de basm dintr-un dovleac, sau transformarea lui într-un dovleac, „ceea ce denotă apartenenţa acestei plante la cultul strămoşilor” ( L. Şăineanu – Basmele românilor).Deosebit de interesant mi se pare faptul că în Ardeal era (şi mai există) obiceiul ca toamna târziu, la culesul bostanilor (cum sunt denumiţi dovlecii), pe stâlpii fiecărei case să fie aprinse „felinare” făcute exact precum Jack-o'Lantern, deşi nu era cunoscută serbarea Halloween. Din unele surse se spune că acestea ar fi avut rolul să gonească spiritele şi duhurile malefice, care în pragul iernii, în nopţi anume, bântuie prin lume.

Halloween este pentru copii un fel de seară a colindelor. Mascaţi şi costumaţi ca să arate cât mai înspăimântători, purtând cu ei tradiţionalul dovleac-lanternă ( uneori din ceramică), merg în grupuri din casă în casă, sau după caz din apartament în apartament, cântă ceva sau pur şi simplu strigă: "Trick or Treat", adică ori li se dă dulciuri, ori se lasă cu grevă.Se crede că şi acest aspect al serbării-carnaval este legat tot de tradiţia vechii serbări a celţilor, când se spune că preoţii druizi mergeau din casă în casă pentru a strânge ofrande, binecuvântându-i pe cei darnici şi blestemându-i pe cei zgârciţi. Deci, pregătiţi-vă din timp cu suficiente dulciuri şi chiar şi bani mărunţi. Dacă în seara de 31 octombrie veţi primi vizita micuţilor monştrii, să nu-i dezamăgiţi nedeschizându-le uşa şi nerespectând consemnul "Trick or Treat". Nu pentru că ar putea să intre în grevă, ci pur şi simplu deoarece le răpiţi o mare bucurie, care ţine de lumea mirifică a copilăriei, pe care nimeni nu are voie s-o umbrească.

Despre Valcea

Motto:
"Nu e zidire veche, ruina, movila de pamânt de care sa nu fie legat un cântec, o legenda, un nume de viteaz" . ("România pitoreasca" Calatorind pe malurile Oltului - Alexandru Vlahuta )


Judetul Vâlcea , localizat în sudul României , regiunea geografica Oltenia , se întinde pe o suprafata de 5765 kmp.
Se învecineaza cu: judetele Alba si Sibiu la nord, judetul Arges la est, judetul Olt la sud si sud-est, judetul Dolj la sud-est, judetul Gorj la vest si judetul Hunedoara la nord-vest. In sudul judetului la Bugiulesti comuna Tetoiu s-au gasit cele mai vechi urme de hominizi din Europa , apreciate a fi cu circa 2000000 ani î.Hr.De asemeni sapaturile arheologice de la Bârsesti si Govora-sat , din comuna, Mihaesti , Cazanesti, Valea Raii din municipiul Râmnicu Vâlcea , Orlesti au scos la iveala marturii a locuirii arealului judetului înca din perioada neolitica .
Urmeaza apoi atestarea epocii de bronz prin sapaturile de la Boisoara , Buleta, Bârsesti si Govora-sat din comuna Mihaesti , orasul Ocnele Mari, Goranu si Râureni din municipiul Râmnicu Vâlcea, Scundu , Stefanesti . Iar epoca de fier este semnalata prin aceleasi sapaturi la Cazanesti, Costesti, Ocnele Mari, Bârsesti, Valea lui Stan ( Brezoi ). Anul 87 î.Hr. este anul când armatele romane trimise sa cucereasca Dacia sufera o înfrângere amara, conducatorul lor Cornelius Fuscus fiind ucis în lupta. Aceasta lupta se da pe teritoriul judetului undeva în Lovistea.
Meleagurile vâlcene poseda numeroase vestigii istorice care atesta continuitatea poporului român. Marturie stau cetatile dacice de la Buridava - Ocnele-Mari , Rusidava - Dragasani , castrul roman de la Bivolari Arutela - Calimanesti si altele. Aici,pe teritoriul judetului între 9 - 12 noiembrie 1330 la Posada , localizata în Tara Lovistei la Perisani , ostenii lui Basarab I obtin o mare victorie împotriva lui Carol Robert de Anjou regele Ungariei , victorie ce semneaza nasterea Tarii Românesti , prin câstigarea independentei acestui vechi tinut fata de o putere straina.
Vâlcea este atestat documentar ca judet la 8 ianuarie 1392 printr -un act emis de Mircea cel Batrân , fiind primul judet atestat documentar din România.Radu cel Mare la 1504 înfiinteaza la Râmnicu Vâlcea oras domnesc , Episcopia Râmnicului - Noul Severin , fapt remarcat si de Paul de Alep care noteaza ca în pereglinarile sale gaseste aici o "resedinta episcopala" . Vechi documente istorice, aflate în custodia arhivei Academiei Române si specificatiilor din Condica Episcopiei Râmnicului, Mihai Viteazul , domnul primei uniri a românilor din toate provinciile, s-a nascut la Dragoesti . Iar la Proieni pe Valea Oltului,îsi serbeaza nunta cu doamna Stanca într-o veche biserica ortodoxa.O serie de manastiri si asezari monahale amintesc de Mircea cel Batrân ( Manastirea Cozia ), Constantin Brâncoveanu , domnul erudit care împreuna cu Antim Ivireanul vor înfiinta la 1705 prima tipografie în limba româna ( Manastirea Hurezu ), Radu cel Mare si Matei Basarab ( Manastirea Govora ). De asemeni biserica "Buna Vestire" din municipiul Râmnicu Vâlcea , din fosta cetate a lui Mircea cel Batrân, este ctitorita de domnitorul Mircea Ciobanul ( 1545 - 1552 , 1553 - 1554 , 1558 - 1559 ).
Unice în întregul pesaj al arhitecturii medivale românesti sunt cele doua cule (case boieresti), prima construita la 1516 de Nan Paharnicul si a doua la 1812 de Gheorghe Maldarescu, în comuna Maldaresti . Astazi fac parte din Muzeul de arta medievala Maldaresti .Pe Valea Topologului la 1828 Iancu Balcescu , fratele revolutionarului pasoptist Nicolae Balcescu , ridica conacul care dainuie peste veacuri, azi fiind "Muzeul Nicolae Balcescu" , cu o arhitectonica deosebita.
Între anii 1717 - 1722 se construieste sectorul de drum pe Valea Oltului dintre Cozia si Câineni , cunoscut ca "Via Carolina" sub conducerea inginerului austriac Frantz Schwantz .Pe meleagurile vâlcene vatra cu bogate traditii istorice si culturale, documentele atesta existenta scolilor înca din secolele XIV - XV .La Manastirea Cozia functiona înca din anul 1415 o scoala manastireasca , atestata documentar la 28 martie 1415 . Atestarea ei se face si prin hristoavele domnesti din 18 martie 1419 , 16 iulie 1436 , 17 aprilie 1448 . Primul dascal a fost parintele Sofronie staretul manastirii. Logofatul Filos , logofat a lui Mircea cel Batrân, compune versuri si imnuri religioase desfasurând aici la Cozia o activitate prodigioasa. Demn de remarcat este ca logofatul Filos este considerat primul poet român . La 1649 Mardarie Cozianul pentru interesul scolii alcatuieste "Lexiconul slavo-românesc" . Despre functionarea scolii pomeneste la 12 mai 1772 Arhimandritul Ghenadie care a venit la Cozia " din mica copilarie, unde am învatat si carte ". Nu departe de manastirea Cozia la Jiblea (azi cartier al orasului Calimanesti ) este semnalata în secolul al XVIII-lea o scoala sateasca condusa de Barbu , fost elev al Coziei.
De existenta scolii de la Manastirea Govora marturii documentare sunt din timpul lui Radu cel Mare , datate 3 mai 1502 . La 9 august 1636 , Teofan al Ierusalimului mentiona ca la Govora functioneaza o scoala pentru deprinderea mestesugului tipografic . Este de mentionat activitatea carturarului Melinte Macedoneanul cu bogate cunostinte "de elineste si slavoneste" care în timpul lui Matei Basarab pune bazele unei tipografii. O însemnare pe un manuscris din secolul al XVII-lea de catre Constantin Gramatic (din satul Corbeasa), spune "Sa se stie ca am sezut la Manastirea Bistrita ca sa-nvatam carte" , atesteaza ca la acest asezamânt monahal functiona o scoala.
Aici carturari vestiti ca Mihail Moxa , Teofil - viitor episcop de Vâlcea, Stefan -viitor mitropolit al Tarii Românesti, Ioachim Barbatescu au transcris au redactat numeroase hristoave si carti. La Bistrita marele istoric al neamului Nicolae Iorga mentioneaza ca Neagoe Basarab domn al Tarii Românesti "în tineretea lui capata cunostinte de limba si literatura" . Prin judetul Vâlcea la 2 martie 1821 trece în drumul sau catre Bucuresti cu armata sa de panduri Tudor Vladimirescu . A poposit pe pridvorul scolii satesti din Benesti pe Oltet înfiintata la 1750 de dascalul grec Hristodor . Aceasta scoala la 1838 se va transforma în scoala preparanda , adica scoala care pregatea învatatori rurali pentru satele plasei Oltetu . Tot din Benestii pe Oltet fiind carturarul Petrache Poenaru obtine la Paris în anul 1827 brevetul de inventator a ceace se numeste "condei portaret fara sfârsit" ( stiloul de azi). Dar, el carturarul, omul de taina al marelui revolutionar Tudor Vladimirescu se remarca prin faptul ca este creatorul steagului national românesc , steag purtat pentru prima oara de pandurii acestuia. Este de asemeni cel care editeaza primul ziar românesc "Foaie de propaganda" ziarul armatei de panduri a lui Tudor Vladimirescu, organizatotul învatamântului national românesc , fondatorul colegiilor nationale din Bucuresti si Craiova , este membru al Academiei Române din anul 1870 . Trecerea primului domnitor al Tarii Românesti si al Moldovei unite la 24 ianuarie 1859 , Ioan Cuza Voda , este marcata de o fântâna în stânca masivului Capatânii , lânga Pârâul Postei , la circa 2 km nord de manastirea Cozia.Pe la manastirea Cozia trece în drumul sau spre Bucuresti dinspre Ardeal poetul nostru national Mihai Eminescu . Revoltat de faptul ca autoritatile transformase ctitoria marelui voievod în închisoare scrie în ziarul "Timpul" din 12 septembrie 1882 : "Cozia,unde e înmormântat Mircea I , cel mai mare domn al Tarii Românesti, acela sub care tara cuprindea amândoua malurile Dunarii pâna-n mare, Cozia , unde e îmormântata familia lui Mihai Voda Viteazul , un monument istoric aproape egal în vechime cu tara, ce-a devenit ? Puscarie ?" "...cu un cal cu aproape patru picioare, cari desi avea în aparenta patru picioare întregi bietul cal, în realitate cu unul se servea de mare nevoie" îl gasim în cabrioleta proprie strabatând judetul pe marele dramaturg Ion Luca Caragiale , revizor scolar pe la 1882 .Iata ce spunea Alexandru Vlahuta la început de secol XX trecând prin judetul Vâlcea : " Vâlcea e o livada încântatoare, cu vai strabatute de ape limpezi, cu pajisti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele, pe marginea râurilor, cu drumuri albe si netede..."